Printul este rezultatul final al imaginii. Cred că imaginile în format digital încântă repede, dar se uită la fel de repede. Chiar dacă suntem într-un mediu digital aflat în explozie continuă, imaginile trebuie să-și găsească locul și pe hârtie. Este o formă a realității până la urmă. În ceea ce mă privește s-ar putea să fie o deformație datorată lucrului pe film, însă acum 6-7 ani am simțit nevoia de a avea o parte din imaginile digitale, cele apropiate sufletului și în print, fizic. Digital sunt doar biți care mai devreme sau mai târziu se pierd în funcție de metoda de arhivare. Printul începe acum să fie pentru mine o altă formă de „editare” a imaginii, o bucurie pe care abia încep să o explorez la modul serios. Este costisitor dar merita.

Mai avem astăzi nevoie de print? Ar trebui folosit mai degrabă semnul exclamării. În fața societății de consum însă, ceea ce altă dată părea o certitudine, ceva de la sine înțeles, astăzi devine obiect de muzeu. În goana dupa nou, riscăm să uităm reperele care ne-au adus astăzi, aici. Să privești un tablou pe un perete nu e un simplu gest mecanic. El subîntinde un întreg act de cultură: a fi interesat de un gest artistic, a fi într-un muzeu, într-o expoziție, a privi, a pătrunde dincolo, a atinge (foaia de hârtie). Tipăritura este un mediu străvechi de comunicare, suportul fix punând baza unei întregi lumi de inter-schimb, cu reguli și valori stabilite încă din antichitate. Dacă ajungem astăzi să-i verificăm viabilitatea, e posibil cu siguranță să știm să ne păstrăm relația cu rădăcinile. Asta nu înseamnă că nu e necesar să ne adaptăm noilor medii. Ciudat însă, senzația de consitență nu o conferă efemerul de care „astăzi” este atât de plin. Revenind la zile noastre, aud adesea, despre fotografii : „…dar să le și scoți pe hârtie, atlfel se pierd prin calculator și nu le mai vedem niciodată”. Chiar așa! Mediul nu se învechește cu siguranță, gesturile noastre uită doar ceea ce poate conta cu adevarat – și aceea este urma lăsată, palpabilă.